Cum o sa traiesc diseara prin focuri de infanterie, prin lupte de baioneta, prin sute de explozii de obuze?
Ziua aceasta , pe care n-o mai astaptam. E altfel pentru mine. E parca mai usoara lupta ziua. Sunt sigur ca o sa mor, dar prefer sa-mi aleg singur moartea. Acum inteleg de ce intodeauna condamnatii au avut preferinte intre cap taiat, spanzuratoare,impuscare.
Intre oameni este o fata de vreo cinsprezece sau saisprezece ani, mijlocie de staura. Are obazul desavarsit oval, de culoarea chihlimbardului verzui, iar ochii ca niste prune verzui.
Plec copleşit de o prăbuşire de tristeţe şi simt toată umezeala serii în mine. Când după vreo zece paşi întorc capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în şorţul albastru de Gretchen, în jurul capului oval şi măsliniu cu umbreluţa ca o aură roşie, de sfântă a păcatului.
Intr-una din zile, in urma unei explozii, ne pomenim rostogoliti peste cap, ca niste berbeci, in fundul rapei. Obuzul lovise la cativa matrii departare, rupse malul si-l prabusise cu noi cu tot.
Lanturile de tragatori ale ungurilor incep sa se coboare, ca sa atace, de unde deducem cu uimire si cu rasuflet oprit ca ai nostrii au trecut. Sar prin baltoace, peste santuri de scurgere, alunec intr-o faneata, iar ma ridic si trec mai departe. Colonelul trecuse apa noaptea , cu intaia companie fara sa fie simtita. Com[ania a doua a fost surprinsa . in apa de mitraliere concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste si a dat alarma. Comapnia apiedut mai mult de jumatate din efectiv. A fost un moment de groaza si urlete.
Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu ferestre ca de cetate.
Prin ambele şanţuri pline de buruieni ale şoselei aşternute cu praf de munte, înşiraţi unul după altul, alergăm aproape, până la Stena, care este după o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbântat, îngrijorat.
Pentru întâia dată am răspunderea unei acţiuni. În mic sau în mare - în faţa morţii - evident că lucrurile se petrec la fel. Şi eu am impresia că am să dau o mică bătălie "în stil mare". Voi împărţi deci plutonul în linie de trăgători şi în rezervă.
Lupta a început la stânga, violent, cu aceleaşi plesnituri care biciuiesc viu cerul. M-am trântit pe iarbă şi încep să tremur. Îmi aduc aminte că sunt, tot ca la 14 august, în bluză uşoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pânză de casă şi ghete subţiri de şevro. Multă vreme senzaţia de teamă şi cea de frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Parcă e o clipă de amorţeală, dar după aceea, gheara de gheaţă se înfige din nou, ascuţit, în muşchii care tremură, aşa, singuri. Nu mă mai pot gândi la nimic.
E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aş putea spune că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre şi cu torente de foc, dar ştiu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad - aşa cum stăm neadăpostiţi - la prima salvă. Totuşi nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în încăpăţânarea de a rămâne.
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi.
Să tot fie miezul nopţii...mergem parcă de o veşnicie. De repaos nici vorbă nu poate fi... Adică nimeni nu se poate aşeza... căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfârşit. Suntem parcă la sute de metri, îngropaţi în păcură.
Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul zvâcneşte când e lovit în coastă. Cratere negre cât nişte roţi mari de locomotivă răsar apoi în iarbă.
Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.
